Acesta e poate motivul care m-a determinat cel mai mult să pornesc blogul. Nu văd niciun viitor în ţara asta. Şi nu, de la mine nu veţi auzi replici de genul “Lasă că plec eu”. Nu am de gând să fac asta, întrucât deşi sunt sigur că e mult mai greu decât în alte părţi, aici mă pot folosi de faptul că sunt român, că ştiu cum merg lucrurile şi înţeleg cât de cât ce prinde şi ce nu. Iar dacă reuşesc să mă ridic aici, reuşesc oriunde. Pe lângă asta, mă uit în jur şi văd doar “oameni de nişă”. Fiecare are o anumită sferă de interese, iar restul lucrurilor aflate în afara acesteia nu contează. Nu mai sunt oameni polivalenţi, considerându-se la nivel social că e mai bine să ştii doar un lucru, decât să ai cunoştinţe din domenii diverse (că doar proştii pot fi manipulaţi mai uşor). Şi aşa ajung românii la disperare când realizează că singurul lucru la care se pricep nu mai e cerut pe piaţa muncii. Tot la nivel social, tinerii vor doar să îşi schimbe telefoanele şi să petreacă, adulţii vor bani, iar pensionarii nu investesc în nimic deoarece îşi strâng banii pentru înmormântare (deşi eu nu ştiu să fi rămas cineva vreodată neînmormântat).

Aşadar, în Românica noastră lipseşte ambiţia, lipsesc persoanele care să aibă curajul să lase deoparte superstiţiile, religiile şi toate celelalte prostii şi să îşi concentreze atenţia spre ceea ce îşi doresc, indiferent de ce vârstă au sau de statutul social. De exemplu, la vârsta de 40 de ani Henry Ford era un nimeni, un biet inginer, fără studii sau bani. Iar colonelul Sanders a dezvoltat restaurantul de familie în ceea ce avea să devină faimosul KFC la vârsta de 65 de ani. Exemple sunt şi sunt multe, însă mentalitatea românească ucide orice formă de progres. În loc să ne gândim la ce putem schimba pentru a merge lucrurile mai bine, alegem să facem afirmaţii şi să învinuim politicienii, fără să realizăm că suntem stăpâni pe propria viaţă. Aşa că ar trebui să lăsăm toate clişeele deoparte, să privim înăuntrul nostru şi să vedem ce suntem noi de fapt.