Fiecare dintre noi are anumite idei preconcepute. De multe ori, acestea sunt reprezentate de chestii fixiste sau proverbe şi zicători, precum “Cine are carte are parte” sau “Cine are carte are patru ochi”. Lăsând sintagma cu mutaţia deoparte, s-a întrebat cineva vreodată despre ce e vorba în prima zicală? De ce anume avem parte şi mai ales de ce fel de parte vorbim? Să fie vorba de bani? Mă îndoiesc, că dacă ar fi aşa, nu ar trăi artiştii în sărăcie. Sau poate că avem parte de un loc privilegiat în societate? Nu… nici asta nu cred. Cât despre termenul “carte”, eu am o problemă cu sistemul educaţional românesc.

În primul rând, pentru că distruge elevul din toate punctele de vedere. Îl face să respecte norme, îi distruge creativitatea şi libera alegere şi mai ales, promovează individualismul. În orice loc din lumea asta, mai mulţi înseamnă mai bine. Dar nu şi în scoală; aici fiecare e pe cont propriu. Şi poate credeţi că asta nu-i atât de important, dar să luăm cazul olimpiadelor. Prin ele e recompensată elita, deşi mai mult de 95% din elevi nu fac parte din ea. Astfel, şcoala devine din locul unde fiecare merge şi învaţă chestii, un ring de luptă bazat pe ideea de “care pe care”. Ca să nu mai vorbim de faptul că elevii prezentului sunt mult prea stresaţi. De mici învaţă şase ore pe zi, în condiţiile în care o zi de muncă are opt ore. Şi nu e vorba doar de cantitate, ci şi de calitatea învăţământului. Suntem mult prea severi şi mult prea atenţi la detalii cu nişte copii ce nu ştiu decât să greşească. De asemenea, avem prea multe termene-limită; dacă nu înveţi tabla înmulţirii până în ziua X, iei un patru, deşi e absolut logic că oricum o să înveţi tabla înmulţitii şi în scurt timp nota aia nu mai reflectă nimic, deşi tu o ai. Poate unii sunt mai lenţi în gândire sau poate că pur şi simplu au nevoie de mai mult timp. Noi îi stresăm până albesc, ca apoi să ieşim la televiziuni şi să spunem că elevii nu reuşesc să asimileze cunoştinţele sau că nu ştim ce să ne mai facem cu gradul mare de elevi ce fumează în instituţiile de învăţământ.

Iar ca un contraargument, a apărut clişeul ăsta cu “Statul vrea ca elevii să fie proşti; se vrea prostirea populaţiei pentru a fi mai uşor de manipulat. De aia acum se încearcă reducerea materiei”. Aici e vorba de raportul între elită şi restul. În România, după, cum am spus, 4-5% din elevi sunt olimpici şi premianţi, iar restul nu contează. În alte state europene, situaţia e cu totul alta: fiecare trebuie să deţină un minimum de cunoştinţe, după care e liber să se îndrepte spre materiile care îi plac. Şi la ce ne ajută că româna e a doua limbă vorbită la Microsoft, dacă avem una din cele mai mari rate de abandon şcolar, ce are drept cauză emigrarea părinţilor? Părinţi ce aleg să îşi lase familiile şi să muncească în străinătate, întrucât studiile nu i-au ajutat să se formeze pentru a face faţă sistemului.

Şi ăsta e de fapt motivul principal pentru care urăsc învăţământul românesc: fiecare învaţă pentru bani. Unii pentru recompense, diplome şi premii, iar alţii pentru a prinde o meserie cât mai bănoasă. Educaţia nu mai e de mult o modalitate de dezvoltare personală, ci o agenţie de plasare a viitoarelor locurilor de muncă. Însă dacă e aşa, nu pricep de ce ne sunt prezentate doar oportunităţile de medic, avocat, polişist, economist, inginer, dar nu ştim nimic despre cele de antreprenor şi investitor? De ce şcoala ne formează ca angajaţi şi nu ca angajatori? Dacă e să comparăm, nu văd diferenţa între un inginer şi un tehnician de salubritate publică, atunci când vine vorba de raportul între încasări şi cheltuieli. Din acest motiv e important să nu mai facem parte din această inerţie. Absolvim, ne angajăm, şi odată cu asta, ni se distruge întreg sistemul de credinţe conform căruia “cel mai inteligent câştigă”; simultan ne lovim şi de problemele financiare, pe care nu ne-a explicat nimeni cum să le rezolvăm. Având probleme cu banii, hotărâm să facem mai mulţi, dar ştim doar să învăţăm. Ne specializăm, primim o promovare, facem un master sau un doctorat, dar asta o sa ne ajute, întrucât odată cu eforturile noastre scresc şi cheltuielile. Rămânem aşadar tot cu ce ne-am dorit de mici să avem: o slujbă mai mult sau mai puţin stabilă, cu un salariu mai mult sau mai puţin mare, dar care în mod sigur nu ne ajunge.

Cât despre stabilitatea slujbelor, mi se pare o mare tâmpenie să cauţi aşa ceva, într-o lume în care totul evoluează pe zi ce trece. Uitaţi-vă la studenţii actuali. Profesiile alese de ei nu ţin cont de intelectul şi interesele fiecăruia, ci de o modă naţională. În doar câţiva ani, pe primul loc în topul alegerilor lor au fost, pe rând, profesii precum medic, informatician şi economist. Dar în momentul când piaţa ajunge la saturaţie şi afli că singurul lucru pe care ştii să-l faci nu mai e căutat, realizezi că ai învăţaţ degeaba, dar e prea târziu să repari ceva şi eşti nevoit să te reorientezi spre alte domnii, mai puţin profitabile. În concluzie, şcoala nu ne mai poate asigura viitorul. Avem nevoie de o educaţie polivalentă pe care sistemul nu o oferă. O educaţie ce presupune să renunţăm la inerţia în care suntem prinşi şi să devenim autodidacţi.