Am început să rămânem fără timp. Că cică aşa e la modă. Eşti privit cu înţelegere sau poate chiar cu respect dacă îţi bei cafeaua pe stradă, alergând în costum între două puncte, vorbind la telefon. Şi e ironic, că deşi modalităţile de convorbire sau de transport au devenit din ce în ce mai rapide, asta nu a schimbat nimic. În câteva ore ajungi de la Bucureşti la Londra, poţi vorbi aproape gratuit în timp real cu oricine din orice capăt al lumii şi cu toate astea nu avem timp. Nu mai ieşim cu prietenii, nu mai cinăm în familie şi nu mai mirosim florile pe care le dăruim sau primim. Mai mult decât atât, gândiţi-vă când aţi privit cerul ultima dată. Când aţi ridicat capul să priviţi pentru zece secunde la ceea ce se află deasupra voastră? Nimeni nu face asta, căci nu e timp.

Am ajuns să nu ne mai preocupăm atât pentru cele 7 minute cu care ne scurtează viaţa fiecare ţigară, mult mai important fiind cât durează să o fumăm. Şi presiunea asta continuă ne supără. Ne enervăm când stăm la coadă, la descărcarea fişierelor şi chiar când deschidem calculatorul. Nu avem nişte amărâte de treizeci de secunde să aşteptăm să se deschidă pc-ul. Iar copiii se obişnuiesc de mici cu asta. Lor nu le mai place şcoala că e pasivă. Trebuie să stea într-un loc cincizeci de minute şi să asculte pe cineva vorbind. Dar aşteptarea e şi ea o pierdere de timp, nu? Drept urmare tindem să optimizăm totul. Ceasurile, de exemplu, au o singură funcţie şi din acest motiv nimeni nu le mai foloseste, întrucât lumea vrea multitasking. Şi culmea ironiei este că dacă toate astea s-ar schimba şi am avea mai mult timp, nu l-am petrece cu familia, cu prietenii sau reîncărcându-ne bateriile. Am încerca doar să optimizăm totul şi mai mult.

Iată de ce nimeni nu e interesat de bani, deşi ei ne influenţează viaţa de la naştere şi până când murim. Nu e timp pentru ceea ce contează. Vrem să acumulăm nişte chestii despre care ne ferim să aflăm şi alergăm în gol. Pentru că nu avem timp.