Oamenii au în permanenţă nevoie de lideri, de persoane care să le îndrume sau la care să se uite atunci când se simt rău, când sunt nesiguri sau când trec prin momente copleşitoare. Însă caracterul şi personalitatea acestora sunt de o extremă importanţă. Pentru că noi, oamenii, chiar dacă simulăm democraţia, ne bazăm pe un spirit de turmă nativ. Iar dacă acest conducător al “turmei” despre care vorbim se arată speriat sau nehotărât, el transmite involuntar acest lucru şi celor aflaţi în sfera lui de influenţă. Din acest motiv, cei mai importanţi conducători ai lumii de la Napoleon Bonaparte şi Alexandru Macedon până la Stalin şi Hitler, toţi au reuşit să menţină unitatea poporului şi să câştige încrederea subordonaţilor. Şi nu au făcut asta dormind alături de soldaţi cu bastonul de mareşal şi nici prin dictaturi sau oratorie populistă. Nu, încrederea şi speranţa oamenilor se conturează în situaţii de criză, când îşi privesc liderului şi citesc pe faţa lui un sentiment de siguranţă, pe care şi-l însuşesc.

Cât despre ironia cu care sunt priviţi românii, totul se datorează celor ce ne conduc, nu minorităţilor care ne ştirbesc numele în afara graniţelor. De aceea subiectul articolului de astăzi nu se aplică în cazul personajelor precum Ceauşescu, Iliescu sau Băsescu.