După cum v-am mai zis, în viaţă drumurile drepte şi liniştite nu ajută cu nimic. Sunt de părere că suferinţa e singura care şlefuieşte personalitatea umană şi eu unul sunt recunoscător pentru momentele grele din viaţa mea, întrucât datorită lor am ajuns ce sunt acum. Dacă vreţi un exemplu elocvent, uitaţi-vă la orice documentar ce are drept subiect comunismul. Veţi vedea nişte bătrâni simpli, care după şapte sau opt decenii de viaţă, au un vocabular, nişte argumente şi o coerenţă în idei ce nu sunt întâlnite la majoritatea tinerilor de vârsta mea. Şi datorită procentului ridicat în care se prezintă acest “sindrom” în rândul victimelor comunismului, cred că ideea mea stă în picioare.

Acesta este şi motivul pentru care nu dau nicio şansă copiilor ce cresc sub aripa părinţilor, având suportul lor şi implicit tot ce îşi doresc. Nu numai că nu apreciază adevărata valoare a bunurilor pe care le au, dar nu învaţă nimic din aceste experienţe. Astfel, cresc fără a şti să iasă dintr-o situaţie dificilă şi mai ales, fără a fi în stare să-şi găsească propriul drum în viaţă.

Oamenii sunt făcuţi să greşească. Copiii învaţă să meargă doar după ce cad de nenumărate ori. Miliardarii de astăzi au falimentat afacerile de ieri. Acesta e cursul vieţii si aşa ar trebui să fie. Însă cum poţi greşi când cei care trebuie să te încurajeze spre acest lucru nu o fac? Când părinţii îţi hotărăsc viitorul argumentând că tu nu eşti suficient de înţelept pentru alegerile importante, cum poţi să înveţi să fii responsabil şi să iei deciziile care îţi pot schimba viaţa?

Iar ca test de responsabilitate, luaţi o foaie de hârtie, un pix, şi scrieţi zece lucruri pe care le-aţi realizat în viaţă singur, fără intervenţia sau ajutorul cuiva. Şi nu, permisul de conducere nu intră pe lista realizărilor personale.