Mai nou, am realizat că una din ideile pe care le-am criticat cu vehemenţă nu e atât de ineficientă pe cât credeam (C’mon, nu mă luaţi tare, Biblia e singura care nu se updatează). Dacă acesta nu e primul articol pe care îl citiţi pe site, probabil că aţi reţinut modul populist în care afirmam că recomand angajarea doar în măsura în care deţinătorul job-ului poate acumula experienţe care să-l ajute pe viitor, în acelaşi domeniu sau în domenii conexe. În caz contrar, am clasificat job-ul ca o “închiriere de timp contra unei sume de bani”. Ei… azi am realizat că e mai mult decât pare.

În primul rând, motivul principal pentru care oameni ca Steve Jobs au renunţat la şcoală nu e neapărat legat de preţul studiilor sau de fondarea companiilor ce i-au făcut renumiţi. Să fim serioşi, la cum e sistemul educaţional din afară în mod sigur ai timp destul pentru proiectele personale (vezi agariciul Zuckerberg). Buba e alta: în general, ca student niciodată nu poţi ajunge mare. Pentru că eşti obişnuit să-ţi concentrezi atenţia asupra studiilor (sau distracţiei, după caz), la fel cum eşti obişnuit să suni acasă şi să afli de la mămica ta că eşti un băiat minunat sau să primeşti o anumită sumă de bani lunar. Iar asta creează rutină. Şi dacă e să privim pe termen lung, faci asta trei ani, după care ai o diplomă pe care nu ştii cum să o foloseşti. Dead man’s destination.

Ce vreau eu să spun mai concret, e că antreprenorii au ajuns antreprenori nu neapărat pentru că au renunţat la studii, ci pentru că au avut curajul să facă două lucruri: să studieze ce consideră util şi să se oprească după ce au realizat acest lucru, dar mai ales, au avut curajul să iasă pe piaţă ca indivizi.

Şi e ironic cum toţi alintaţii de 20-25 de ani se plâng că job-urile pentru studenţi sunt prost plătite sau în domenii diferite de munca de birou. Însă avantajul din spatele job-urilor studenţeşti, la cum văd eu lucrurile, e că studenţii pot schimba ceva. Ai un job de tot rahatul, e adevărat, dar el implică puţină responsabilitate şi îţi conferă ocazia de a fi parte a pieţei. Astfel poţi identifica lipsuri, poţi prevedea îmbunătăţiri şi poţi aplica acest lucru pentru a şti exact în ce domenii să investeşti. Până la urmă scopul antreprenoriatului e acumularea de profit prin îmbunătăţirea modului de viaţă a celorlalţi, nu? (Deşi nu ştiu dacă asta e regula aplicată şi în Românica).

Ca să nu mai vorbim de faptul că pe primele trei locuri în topul domeniilor falimentare în ţara noastră se află comerţul, agricultura şi industria alimentară. Toţi diplomiştii cred că pot investi în comerţ (că doar e o formă de bişniţă tradiţională românească, ce poate fi atât de complicat?). Însă karma se pare că nu prea e de acord. În plus, cunoaşterea verigilor slabe ale pieţei nu începe niciodată de la top-manageri. Tipii cu diplomă aplică teoria generală, dar niciodată nu vor putea identifica nişe.

Acestea fiind spuse, job-urile mizerabile sunt ok din punctul meu de vedere, întrucât e poziţia optimă din care un începător poate analiza piaţa. Şi ca să revenim la subiectul cu care am deschis acest articol, dacă nu vreţi să învăţaţi ceva din jobul curent şi nici nu vreţi să tatonaţi piaţa pentru a vedea unde e mai bine să loviţi, înseamnă că vă închiriaţi timpul contra unei sume de bani. Tic, tac…