Da, ştiu că am cam dispărut de pe blog în ultimele luni, dar sincer să fiu nu am avut nici timp si nici chef să-mi îmbogăţesc cunoştinţele de antreprenoriat şi educaţie financiară. N-am mai citit site-urile de profil, nu m-am mai documentat pe tema asta şi din acest motiv nu am avut nimic de zis şi am tăcut. Poate singurul eveniment notabil pe planul ăsta ar fi că am confiscat biografia lui Steve Jobs de la colegul Pavel şi m-am apucat de ea. E fascinantă, ar trebui să o încercaţi dacă nu aţi făcut-o deja.

În altă ordine de idei, lucrez la un site. Mi-am găsit o nişă extrem de exploatată şi mă gândesc să intru şi eu pe ea. Nu aduc nimic nou, investesc nişte bani, o mulţime de timp şi nu ştiu mai nimic despre domeniul în care voi activa. Dar întotdeauna am susţinut că pentru a pune ceva pe roate ai nevoie doar de o idee şi acum cred că e momentul să probăm mitul. Nu vă voi spune exact despre ce e vorba, ci doar că vreau să depăşesc toate site-urile existente pe nişă (multe ale unor specialişti în domeniu) şi că îl voi monetiza.

De ce toată agitaţia asta? Pentru că se poate, pentru că munca mă menţine tânăr şi mai ales, pentru că vreau să realizez o chestie în care cred. Referitor la SclaviiBanilor, am dorit ca el să fie doar un loc unde să-mi organizez ideile. Nu am nevoie de trafic şi nu vreau să scot bani din el, a se observa în acest sens că n-am nici măcar sidebar. Poate pare ciudat să bagi bani într-un blog şi să nu vrei să te dai mare cu el, dar sincer să fiu, cu sau fără experienţa acumulată în toate locurile pe unde am scris din 2007 şi până acum, sunt sătul de specialişti. Aşa că am hotărât ca pentru proiectul ce urmează să fac ce ştiu mai bine în materie de design şi blogging. Asta pe sistemul “muncim o viaţă, apoi mergem la ruletă şi mizăm totul pe negru”. Alea iacta est!

Undercover Boss e un show televizat început prin 2010 (sunt trei sezoane până acum), ce prezintă modul în care diferiți CEO lasă pentru o săptămână treaba de birou și se infiltrează în propria companie, sub diferite pretexte (participă la un show despre imigranții ce vor să trăiască visul american, sunt două persoane ce se bat într-un show televizat pentru un loc în compania respectivă, ș.a.m.d.). Interesant e că, deși pe parcursul acelei săptămâni ei schimbă vreo 4-5 job-uri, toate sunt așa numite job-uri de ”front line”, adică sunt ultimii angajați din piramidă și fac doar lucrurile interesante, interacționând în același timp cu clientela.

Seria e faină întrucât prezintă generic modul în care un tip înființează/moștenește o companie și o conduce câteva zeci de ani până devine un șef cu greutate (peste 100 kg în general), iar apoi decide să revină în sânul companiei unde a crescut, doar pentru a realiza că nu știe să facă mai nimic și ajunge să fie concediat de subalterni. Pentru asta și pentru numeroasele faze amuzante, eu cred că merită vizionat. Enjoy!

Vorbeam într-una din zile cu colegul de apartament despre cum cei de la SNCFR sau care o mai fi acronimul lor actual, îşi fură singuri căciula. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că, din nu ştiu ce motiv, unii indivizi şi individe refuză să îşi cumpere bilete. Probabil cred că nu e igienic, sau poate vor să reducă despădurirea naţională… cert e că o mare parte din călători nu îşi cumpărără bilete, preferând să dea o mică şpagă controlorului. Toată operaţiunea asta are lor pe faţă, fără pic de discreţie şi cu o transparenţă maximă (cum trebuie de fapt să se desfăşoare lucrurile într-o instituţie de stat).

Problema numărul 1 e că SNCFR-ul e instituţie autonomă, finanţându-se parţial din venituri proprii, iar restul venind de la stat. Aşadar, lucrurile funcţionează pe sistemul unui copil de 7 ani care merge la colindat după ce ai lui îi spun “nu contează câţi bani faci, că oricum te mai ajută tăticu` până strângi suficient să îţi cumperi bicicleta pe care ţi-o doreşti”. Şi astfel, ca în cazul oricărei alte instituţii sau regii autonome, profitul declarat de către “copil” este mai mic, pentru a-i rămâne bani şi de nişte ţigări. Iar când statul începe să se prindă că băiatul dă banii pe prostii, îi reduce din porţie. Copilul, la rândul lui, protestează. Astfel, fiecare grevă pe care o vedeţi când se opresc trenurile, are la bază faptul că statul reduce din relaxarea şi comoditatea în care se află cei de la SNCFR. Cum să fii atât de nesimţit să îţi scoţi angajaţii în stradă, când practic nu iei nicio decizie managerială, nu atingi niciun obiectiv şi te mulţumeşti cu cerşitul într-un domeniu unde tu ai monopol naţional?

Iar problema numărul doi, e legată de controlorii care trec “pe sub mână” un număr considerabil de indivizi şi individe, în contravaloarea unui ceai sau unei cafele de la automat. Însă ei nu realizează că practic, fiecare leu pe care îl fură companiei la care lucrează e din propriile portofele. Căci în momentele când lucrurile sunt grave şi statul decide să nu mai participe la mascarada asta, au loc concedieri. Aşadar, grevele sunt pentru cerşit, iar când cerşitul nu merge, concedierile ţin locul eficienţei manageriale.

Concluzionând, unde e logica în a ţine pe pierderi o companie ce deţine monopolul pe plan naţional, doar pentru că nu ai de ce să te zbaţi ca manager, şi unde e logica de a aduna zilnic doi-trei lei din care nu înţelegi nimic, ca peste 6 luni sau un an, să fii concediat?

Am observat că a apărut aşa o modă de promovare excesivă a conceptului de “leadership”. Şi nu vreau să fiu înţeles greşit: am o gândire liberală şi din acest motiv susţin progresul, dar să faci din orice mizerie ştiinţă şi laitmotiv, mi se pare de-a dreptul dezgustător.

Mai nou toţi retardeii domnii apar pe sticlă vorbind despre cât de important e leadership-ul în viaţă şi cum ar trebui să ne însuşim toţi această nestemată a vieţii cotidiene.  Problema e că această pseudoştiinţă aflată în drumul spre apogeu nu există şi poate fi uşor înlocuită cu bun simţ, motivaţie şi gândire logică. Ca să nu mai vorbim de faptul că leadership-ul la modul în care e prezentat în media e doar o formă fără fond. Căci nu e mare filosofie să te uiti la prietenii sau angajaţii tăi şi să spui “Vom reuşi!”, însă e nevoie de un oarecare intelect pentru a parcurge un proces decizional şi a alege un optim din mai multe soluţii alternative. Iar intelectul nu e gen ţaca-paca-ţac. Aşadar, lucrul cel mai important după părerea mea legat de leadership e că înainte de a ghida pe altii, e important să fii lider în propria viaţă. E important să ai o inteligenţă şi o experienţă polivalentă care să te ajute să vezi porţi unde ceilalţi zăresc doar ziduri. Iar în momentul în care cei din jur văd că ştii unde te îndrepţi, te vor urma. Astfel, singura formă viabilă de leadership devine cea prin exemplul propriu.

Însă lumea nu vrea să realizeze asta şi din motive neştiute de nimeni, mă văd nevoit să-mi petrec fiecare zi vazând făţărnicia unora sau a alora şi asistând la manifestul japiţelor (masculine şi feminine) care apreciază o acţiune, de altfel logică şi normală, ca o manifestare a existenţei zeilor. La acestea se adaugă figura aia cretină de recunoştinţă şi admiraţie pentru un lider inspiraţional care ne-a scos din impasul în care nu ne aflam.

Şi îmi cer scuze că vă sparg bula de săpun, dar cei pe care majoritatea îi numeşte lideri sunt persoane care n-au niciun scop în viaţă şi care n-au realizat nimic considerabil în toată existenţa lor; sunt bărbaţi care transformă prin două vorbe-trei prostii publicul naiv într-o gloată de tigri siberieni, după care merg acasă şi îi bat nevestele de îi usucă; sunt femei care pozează în “doamna încredere şi siguranţă”, dar bocesc când li se lipeşte omleta de tigaie; sunt tineri ce aburesc cu aspiraţii înalte, dar niciodată nu fac nimic să le atingă pentru că vizualizează mental toate obstacolele ce pot apărea, fără a se gândi la vreo soluţie. Aceştia nu sunt lideri.

Iar noi, ca români, numai de lideri nu avem nevoie. Nu e ca şi cum am fi, o naţiune muncitoare, dar din cauza atenţiei pe care o acordăm detaliilor, pierdem contactul cu imaginea de ansamblu şi avem nevoie de un lider inspiraţional care să ne arate orizontul şi să ne motiveze să ne îndreptăm spre el. Nu. Noi suntem români.

Totuşi, dacă vreodată sunteţi în căutare de lideri, închideţi lumea din jurul vostru şi deschideţi cărţile.

Am revenit în “onlainosferă” (e un termen inventat pe moment, nu recomand folosirea) şi asta doar pentru că mi-a picat în cap un articol la trei dimineaţa şi îmi era prea lene să-l postez atunci. Nu voi începe cu urări de iarnă, întrucât am observat că nici măcar Moş Crăciun nu mai crede în el şi nu voi insista nici pe sfârşitul lumii, ci oarecum pe începutul ei.

Consider că unul din lucrurile importante care au stat la baza evoluţiei umane a fost diviziunea muncii. Întâi ea a apărut ca o diviziune naturală, pe criterii de vârstă şi gen (bărbaţii merg la vânătoare, femeile la cules), iar după, putem vorbi de diviziunea socială a muncii, între etapele producţiei.

Cu toate acestea, inspirat oarecum de nişte reclame difuzate frecvent pe Discovery, ma întreb cum ar fi fost lumea dacă ne-am fi bazat încă pe autoconsum, iar schimbul nu ar fi existat în nicio formă. Cum s-ar fi descurcat oamenii prezentului, nevoiţi fiind să-şi producă hrană, electricitate, mobilă şi orice altceva? Acum avem tot felul de exemple de case construite şi utilizate în mod sustenabil, care îşi produc singure energia electrică şi reciclează apa, dar lucrurile parcă nu erau atât de simple cu ceva timp în urmă.

Vedeţi voi, lumea tinde să progreseze din inerţie. Vremurile se schimbă independent de noi şi oricât ne-ar plăcea nouă să credem altceva, oamenii nu sunt cei ce progresează; ei doar supravieţuiesc.

Mai nou, am realizat că una din ideile pe care le-am criticat cu vehemenţă nu e atât de ineficientă pe cât credeam (C’mon, nu mă luaţi tare, Biblia e singura care nu se updatează). Dacă acesta nu e primul articol pe care îl citiţi pe site, probabil că aţi reţinut modul populist în care afirmam că recomand angajarea doar în măsura în care deţinătorul job-ului poate acumula experienţe care să-l ajute pe viitor, în acelaşi domeniu sau în domenii conexe. În caz contrar, am clasificat job-ul ca o “închiriere de timp contra unei sume de bani”. Ei… azi am realizat că e mai mult decât pare.

În primul rând, motivul principal pentru care oameni ca Steve Jobs au renunţat la şcoală nu e neapărat legat de preţul studiilor sau de fondarea companiilor ce i-au făcut renumiţi. Să fim serioşi, la cum e sistemul educaţional din afară în mod sigur ai timp destul pentru proiectele personale (vezi agariciul Zuckerberg). Buba e alta: în general, ca student niciodată nu poţi ajunge mare. Pentru că eşti obişnuit să-ţi concentrezi atenţia asupra studiilor (sau distracţiei, după caz), la fel cum eşti obişnuit să suni acasă şi să afli de la mămica ta că eşti un băiat minunat sau să primeşti o anumită sumă de bani lunar. Iar asta creează rutină. Şi dacă e să privim pe termen lung, faci asta trei ani, după care ai o diplomă pe care nu ştii cum să o foloseşti. Dead man’s destination.

Ce vreau eu să spun mai concret, e că antreprenorii au ajuns antreprenori nu neapărat pentru că au renunţat la studii, ci pentru că au avut curajul să facă două lucruri: să studieze ce consideră util şi să se oprească după ce au realizat acest lucru, dar mai ales, au avut curajul să iasă pe piaţă ca indivizi.

Şi e ironic cum toţi alintaţii de 20-25 de ani se plâng că job-urile pentru studenţi sunt prost plătite sau în domenii diferite de munca de birou. Însă avantajul din spatele job-urilor studenţeşti, la cum văd eu lucrurile, e că studenţii pot schimba ceva. Ai un job de tot rahatul, e adevărat, dar el implică puţină responsabilitate şi îţi conferă ocazia de a fi parte a pieţei. Astfel poţi identifica lipsuri, poţi prevedea îmbunătăţiri şi poţi aplica acest lucru pentru a şti exact în ce domenii să investeşti. Până la urmă scopul antreprenoriatului e acumularea de profit prin îmbunătăţirea modului de viaţă a celorlalţi, nu? (Deşi nu ştiu dacă asta e regula aplicată şi în Românica).

Ca să nu mai vorbim de faptul că pe primele trei locuri în topul domeniilor falimentare în ţara noastră se află comerţul, agricultura şi industria alimentară. Toţi diplomiştii cred că pot investi în comerţ (că doar e o formă de bişniţă tradiţională românească, ce poate fi atât de complicat?). Însă karma se pare că nu prea e de acord. În plus, cunoaşterea verigilor slabe ale pieţei nu începe niciodată de la top-manageri. Tipii cu diplomă aplică teoria generală, dar niciodată nu vor putea identifica nişe.

Acestea fiind spuse, job-urile mizerabile sunt ok din punctul meu de vedere, întrucât e poziţia optimă din care un începător poate analiza piaţa. Şi ca să revenim la subiectul cu care am deschis acest articol, dacă nu vreţi să învăţaţi ceva din jobul curent şi nici nu vreţi să tatonaţi piaţa pentru a vedea unde e mai bine să loviţi, înseamnă că vă închiriaţi timpul contra unei sume de bani. Tic, tac…

În primul rând, acest articol nu este nu advertorial. Nu promovează nimic şi reflectă doar părerea mea despre un anumit concept. Am fost contactat recent de o cititoare, care printre altele, m-a întrebat ce părere am despre Lyoness. Acesta e un sistem de multi-level marketing (MLM) care începe să devină din ce în ce mai popular în România. Şi stiu, când auziţi de MLM-uri vă gândiţi la scheme piramidale, la finanţarea prin “adepţi” şi alte lucruri de genul acesta. Ideea e că Lyoness e un sistem bazat pe fidelizare.

Pe scurt, clientul primeşte un card cu ajutorul căruia îi este returnat un anumit procent din suma aferentă cumpărăturilor. În general, vorbim de câteva procente (în funcţie de compania parteneră), iar 1% revine companiei Lyoness, drept comision de intermediere. Printre brand-urile participante la acest concept se numără Carrefour, Leonardo, Adidas, dar şi firme locale (restaurante, magazine ş.a.m.d.). Ca sistem MLM, fiecare participant se înscrie prin intermediul unui membru al reţelei, integrandu-se astfel în “piramidă”. Mai departe, poate continua aşa sau poate atrage membri noi, ce intră sub el în ierarhie şi îi generează jumătate din profitul lor. Ca şi exemplu, dacă eu am 5 adepţi care cumpără de 100 ron fiecare la un cashback de 2%, ei primesc câte 2 lei fiecare, iar eu câştig 1ron x 5persoane=5 lei. Mai departe, banii câştigaţi pot fi retraşi din sistem sau reinvestiţi pentru un profit mai mare. Bine, acum subiectul se ramifică, în sensul că sistemul e organizat pe două niveluri (“adepţii adepţilor” mei), iar pe lângă acest procent de 1-2% livrat direct pe cardul personal, membrii mai primesc şi o parte mai mare din cashback sub formă de comisioane. Pentru mai multe detalii, google it.

Şi acum părerea personală. În primul rând, să lamurim un lucru: sistemul e ok (pentru cei care văd ţepe peste tot), iar cel mai bun indicator în acest sens e lista de parteneri. Nu cred eu că brand-uri mari, cu renume, îşi riscă imaginea prin astfel de parteneriate. În al doilea rând, toată lumea câştigă. Clienţii au profit, intermediarul îşi ia partea (pentru cei care se întreabă “da` ei ce câştigă din asta?”), iar companiile fidelizează. Acestea fiind spuse, eu m-aş băga?

Nu. Pentru simplul motiv că nu e rentabil şi nici eficient în viaţa de zi cu zi. Eu unul nu voi merge sub nicio formă până la Carrefour să îmi iau un suc şi o pâine doar pentru 1% bani returnaţi. Cât despre cumpărăturile mai mari, toate se fac de maximum 4 ori pe lună şi nu generează un cashback impresionant. Eficienţa Lyoness, ca şi a oricărui alt MLM constă în reţea, în “adepţi” cum îmi place mie să le zic. Iar aceşti “adepţi” vor proceda cum fac şi eu (exceptând cazurile bătrânilor ciudaţi care merg 5 kilometri pentru o reducere insignifiantă). În concluzie e prea multă bătaie de cap.

Daaaaar… sistemul e aplicabil şi mi-ar plăcea să-l încerc într-un altfel de mediu. De exemplu, în Roman Kauflandul e lider în vânzări, urmat de Lidl şi eventual Penny. Astfel, într-un oraş mic, unde distanţele sunt mai scurte şi majoritatea populaţiei îşi face cam 90% din cumpărăturile lunare în 2-3 hypermarket-uri, dacă acestea ar fi partenere Lyoness, mi-ar permite mie nu doar să-mi dezvolt uşor reţeaua, ci mi-ar şi aduce un cashback considerabil. Pentru că oraşul de mic, iar populaţia va continua să cumpere de acolo (cu sau fără suma de bani returnată). Şi asta e doar în domeniul alimentar, unde cumpărăturile sunt cele mai consistene. La acestea s-ar adăuga Leonardo sau alte brand-uri din alte sectoare. Dar din păcate, Kaufland, Lidl şi Penny nu sunt parteneri Lyoness.

Astăzi vă voi prezenta un clip din seria TEDx, în care Cameron Herold vorbeşte despre clasica problemă a antreprenoriatului în rândul tinerilor. El povesteşte despre cum a fost în general un elev mediocru, dar excela în oratorie şi discurs motivaţional, însă nimeni nu l-a încurajat să-şi dezvolte aceste abilităţi. Într-un mod similar, zice despre cum tindem să le repetăm copiilor noştri cum că nu sunt buni la unele materii şi au nevoie de meditaţii, când mult mai normal ar fi să îi susţinem în lucrurile la care sunt buni, întrucât acestea îi pot ajuta pe viitor. Enjoy!

Factorul uman e din punctul meu de vedere cea mai “variabilă” variabilă, fie că vorbim de un grup de oameni ce iau parte la un proiect sau de angajaţii unei companii. Şi e şi normal dacă ne gândim că există o multitudine de personalităţi, fiecare cu propriul sistem de priorităţi. Companiile sunt pline de angajaţi frustraţi, ce îşi urăsc şeful, locul de muncă sau viaţa personală. Şi să nu credeţi că aici vorbim doar de muncitori necalificaţi. Problema e întâlnită şi la intelectualii ce nu se regăsesc în rutina zilnică sau sunt de părere că sunt mai buni decât statutul actual în cadrul firmei.

În acest context, angajatorii au intervenit cu diferite soluţii în relaţiile cu subordonaţii, pentru a le mări eficienţa şi a menţine omogenitatea companiei. Indivizii ce prestează muncă fizică reacţionează pozitiv la recompense materiale, lucru ce nu funcţionează în cazul intelectualilor, unde de multe ori mai importantă este recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor sau progreselor. Acest lucru e evident dacă privim brand-uri precum Google sau Facebook, caracterizate de o politică ce contribuie la confortul angajaţilor, sporind astfel eficienţa.

Însă oricare ar fi abordările unui antreprenor faţă de relaţiile cu subalternii, condiţia umană persistă şi factorul uman e adimensional. Totuşi, în prezent s-a trecut de la ameninţarea cu concedierea, la implantarea ideii de apartenenţă la grup (cel mai cunoscut caz e “Noi suntem Apple. Noi suntem mai buni. Windows-ul e slab. Să aratăm asta tuturor!”). Şi culmea e că metoda e una eficientă pentru simplul motiv că se bazează pe natura umană. Cât timp îţi transformi angajaţii dintr-o mână de secretare într-o haită ce urăşte competiţia, eficienţa va veni de la sine. Iar mai nou, am observat că până şi la brand-urile mici şi medii se obişnuieşte ca, pe lângă salarii, angajaţii să primească o anumită parte din profit. Astfel ei se regăsesc cu brand-ul şi ajung să fie direct influenţaţi de parcursul firmei, rezultând, evident, progresul.

În concluzie, cred că e timpul ca românii să renunţe la metodele management-ului comunist si să dezvolte o politică de conducere orientată pe angajat. Pentru că e uşor să concediezi la cea mai mică abatere, dar odată cu acest lucru, pierzi omogenitatea echipei.

P.S.: Mi-am amintit că mai e o modă în managment-ul modern ce constă în idea-sharing. Practic, fiecare angajat e încurajat să comunice ideile prin care crede că poate îmbunătăţi mersul companiei. Utilitatea acestui lucru e argumentată prin faptul că managerul conduce firma ca entitate şi astfel nu are acces la detalii precum câtă materie primă se iroseşte şi alte lucruri evidente angajaţilor.

La doar câteva ore după moartea lui Steve Jobs, au început să apară ştiri despre cum cel care a revoluţionat industria IT nu a donat niciun cent din averea sa, a dus o viaţă bazată pe LSD în timpul călătoriei în India, nu a dorit să ia parte la “The Giving Pledge” şi aşa mai departe. În mod sigur, toate sunt adevărate, dar nu prea îmi pasă.

Steve Jobs e printre primele personalităţi cărora am început să le studiez parcursul atunci când am început să fiu interesat de antreprenoriat. Şi acesta m-a influenţat prin modul în care a adus frumosul şi simplitatea în IT, domeniu ce până atunci era dominat de sobrietate şi complexitate în utilizare. Dar mai presus de toate, când mă gândesc la Steve Jobs, mă gândesc la independenţă şi hotărâre. A ales să rişte inovând şi nu s-a afirmat prin achiziţionarea altor brand-uri sau competitori. A fost exclus din proiectul căruia i-a dedicat viaţa şi a mers mai departe, inovând în domeniul filmelor de animaţie, ca apoi să revină cu idei şi proiecte noi, ce au scos Apple din impas.

Personalitatea lui şi modul în care s-a confruntat cu obstacolele sunt motivele pentru care Steve Jobs a fost şi va rămâne unul din mentorii mei. Iar dacă e să-l privesc în antiteză cu Bill Gates, când te naşti într-o familie de avocaţi, studiezi la Harvard şi creezi un Windows propunându-ţi să-l aduci pe mesele fiecărui om de pe planetă, eşti doar un om norocos şi un bun agent de vânzări. În schimb, când eşti adoptat şi eşti nevoit să renunţi la liceu din lipsa banilor, urmând ca apoi compania în care ai investit totul să te renege şi tu să ai forţa să continui să inovezi în filme de animaţie, în industria mp3 player-elor şi în distribuţia de muzică, domenii în care nu aveai o experienţă, eşti zeu. Dacă vreţi, e deosebirea dintre un om care realizează un produs şi îl introduce în lume, respectiv unul care îşi creează propria lume în care toţi vor să intre.

Cum să moară Steve Jobs…